Discutii de seara

CONSTANTIN BRÂNCOVEANU, DESHUMAT

Publicat pe Actualizat pe

constantin_brancoveanu_70608500„În sicriul lui Constantin Vodă Brâncoveanu s-au găsit un craniu și oseminte depuse în formă de cruce. Craniul aparține unei persoane de sex masculin, cu vârsta de cca 60 de ani, care prezintă urmele unei perforații de formă circulară pe osul parietal stâng, produsă de un obiect ascuțit. De asemenea, am putut observa pe partea posterioară a ramilor mandibulari urme ale unor leziuni produse de obiecte tăioase”, a spus Adameșteanu.

El a subliniat că „aceste observații sunt în concordanță cu datele istorice cunoscute despre uciderea domnitorului Constantin Brâncoveanu și cu observațiile realizate cu ocazia analizei antropologice efectuate în anul 1932”.

Afirmația dr. Mănucu-Adameșteanu a fost confirmată și de antropologul Mihai Constantinescu, de la Institutul de Antropologie ‘Francisc I. Rainer’ al Academiei Române.

Potrivit dr. Gheorghe Mănucu-Adameșteanu, au fost descoperite trei sicrie, depuse în cripte amenajate pe latura de sud a naosului lăcașului de cult.

Într-unul dintre aceste sicrie au fost identificate osemintele domnitorului Constantin Vodă Brâncoveanu (1688-1714), depuse în cripta de nord a mormântului, încă din anul 1720, de Marica Brâncoveanu.

În cripta alăturată au fost descoperite osemintele domnitorului Ioan Vodă Mavrocordat (1714-1719), care au fost identificate pe baza unor inițiale metalice (I.M.), însoțite de o coroană, montate în sicriu.

La deschiderea sicriului domnitorului Ioan Vodă Mavrocordat, printre oseminte se afla depus un recipient din sticlă sigilat care conținea un document olograf, semnat de principele Constantin Vodă Mavrocordat, în data de 22 mai 1934, prin care declara că în acel sicriu se află osemintele strămoșului său Ioan Mavrocordat.

Alături de aceste sicrie, în cripte se aflau oseminte depuse succesiv în decursul secolelor XVIII-XIX.

Preotul vicar patriarhal Ionuț Corduneanu, care a mărturisit emoția deschiderii raclei cu moaștele sfântului domnitor martir, care l-a făcut să retrăiască o pagină de istorie, a anunțat că sfintele moaște au fost așezate după o rânduială specială într-o raclă confecționată din argint aurit la atelierele Patriarhiei Române.

De asemenea, preotul paroh de la biserica Sfântul Gheorghe Nou, dr. Emil Nedelea Cărămizaru, a prezentat lucrarea „Mormântul Sfântului Constantin Brâncoveanu”, apărută în acest an la Editura Basilica, cu binecuvântarea patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Daniel.

O procesiune cu moaștele Sfântului Domnitor Martir Constantin Brâncoveanu, la împlinirea a 220 de ani de la martiriul Sfinților Brâncoveni, va avea loc miercurea viitoare, la sărbătoarea Sfinților Împărați Constantin și Elena, hramul istoric al Catedralei patriarhale.

Traseul este similar celui pe care în urmă cu 80 de ani, în ziua de 21 mai 1934, a avut loc procesiunea solemnă de reînhumare a osemintelor Domnitorului Martir Constantin Brâncoveanu de la Catedrala patriarhală până la Biserica ‘Sfântul Gheorghe Nou’ din București.

Totodată, în lunile iunie și iulie, racla cu moaștele Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu va fi purtată în pelerinaj de o delegație a Patriarhiei Române la cele mai importante biserici ctitorite de el în Țara Românească și în Transilvania.

În ziua de 16 august se va sfinți pictura nouă a bisericii Sfântul Gheorghe Nou din București, ctitorie a Domnitorului Martir, de un mare sobor de ierarhi români și străini și va fi oficiată Sfânta Liturghie din ziua pomenirii Sfinților Martiri Brâncoveni. La eveniment sunt așteptați să participe, potrivit preotului vicar patriarhal Ionuț Corduneanu, înalți ierarhi de la bisericile surori de peste hotare care au avut relații cu Brâncoveanu.

O serie de cercetări arheologice în biserica Sfântul Gheorghe Nou au fost realizate în anul 1932 sub coordonarea istoricului Virgiliu Drăghiceanu, secretar al Comisiilor Monumentelor Istorice, ocazie cu care au fost identificate osemintele domnitorului Constantin Brâncoveanu.

În timpul lucrărilor de consolidare a mormântului voievodal din anul 1985, arheologul profesor Panait I. Panait a coordonat cercetările arheologice.

În perioada 12-15 mai, la solicitarea Patriarhiei Române, Muzeul Municipiului București, prin responsabilul de șantier, arheolog expert dr. Gheorghe Mănucu-Adameșteanu, arheologul specialist dr. Raluca-Iuliana Popescu și expertul în arheometrie Ingrid Poll, a realizat cercetarea arheologică a mormântului domnitorului Constantin Brâncoveanu de la biserica Sfântul Gheorghe Nou. Echipa de cercetare a fost completată de doi cercetători de la Institutul de Antropologie „Francisc Rainer”, din cadrul Academiei Române, dr. Andrei Soficaru și dr. Mihai Constantinescu, care au continuat cercetarea începută în anul 1932 de profesorul Francisc J. Rainer.

Citeste mai mult pe REALITATEA.NET: http://www.realitatea.net/constantin-brancoveanu-deshumat-ce-au-gasit-arheologii-in-sicriul-domnitorului-martir_1441301.html#ixzz31tVL9G9L

Să trăiți! Am înțeles d-le Marga

Publicat pe Actualizat pe

ANDREI MARGA vrea MODIFICAREA LITURGHIEI

deoarece e ANTISEMITA

Notă: Acest materialul a fost preluat integral de pe blogul saccsiv, un site incomod sistemului, inclusiv domeniului FB. Nu am corectat diacriticele. Imi cer iertare de la dumneavoastra.

ANDREI MARGA CU ANGELA MERKELDupa cum stiti, BOR a modificat din pacate textul Prohodului ce se tine in Vinerea Mare, cenzurand multe versuri:

Textul intreg si neschimbat al PROHODULUI Domnului Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos
Stapanii din varful piramidei nu se multumesc insa cu atat, asa ca isi mana de la spate marionetele sa ceara si alte modificari, caci timpul e scurt si nu mai au rabdare sa si-l inscauneze mai repede pe antihrist.
Iata ce spune Andrei Marga:
Există ieșire din ignoranța ce persistă la noi în jurul acestor teme. Nu este deloc realistă, nicidecum, relativizarea Holocaustului evreilor, găsind acum aproape oriunde holocaust. Relativizarea i-a făcut pe cercetătorii evrei să vorbească, pe bună dreptate, de Shoah. Ieșirea din ignoranță pe care o am în vedere, la propriu, presupune doi pași. Primul constă în lansarea, de către teologi, filosofi și istorici pricepuți a unei competente dezbateri asupra lui „Iisus istoric” și a corelației dintre „Iisus istoric” și „Iisus eschatologic”. Al doilea pas constă, oricât de incomod pare, în revizitarea liturghiei, al cărei text are, prin natura lucrurilor, mare răspândire. Știm prea bine că, de pildă, Papa Paul al VI-lea a decis în cele din urmă renunțarea în liturghia catolică la formulările ofensive față de evrei, care au fost înțelese ușor, în decursul istoriei, ca formulări antisemite. Această operație trebuie făcută și în liturghia de la noi. Ar trebui ținut seama de împrejurarea că fragmentele din Evanghelia după Ioan, care se invocă frecvent, au fost elaborate în cadrul unei polemici ce avea deja un trecut înăuntrul iudaismului și riscă mereu (desigur, adesea datorită slăbiciunilor exegezei) să fie înțelese pe dos, ca formulări antisemite, ceea ce nu a fost și nu este nicidecum cazul.
Comentariu saccsiv:
Ce anume in Liturghie e antisemit? Sau macar ce anume ar putea sa para antisemit? Daca descoperiti ceva ce-mi scapa mie, va rog sa semnalati. E clar ca lui Andrei Marga i s-a dictat sa atace, ca atare striga: vrem modificarea. Pe motiv de antisemitism. Si croseteaza el lungi fraze fara noima, ca orice intelectual illuminat.
Si pare ca mai vrea si modificarea Evangheliei dupa Ioan. Asa, ca prim pas inaintea modificarii intregii Sfintei Scripturi? De fapt, el are ceva cu ortodoxia.
Iata intregul sau material Ieșirea din ignoranță:

Faptul că formația folclorică „Dor Transilvan” (din rețeaua Primăriei municipiului Cluj-Napoca), a cuprins în repertoriu, a multiplicat (din 2010) și, în cele din urmă, a proiectat pe TVR 3 o colindă cu versuri primitive, de genul „jidovii” care s-au răfuit cu Iisus Cristos, nu poate fi luat nici ca accident și nici superficial. De ce ?
În mod clar nu este vorba de obișnuita culegere de folclor, căci abia folclorul degradat al istoriei a operat cu asemenea clișee. În plus, cultivarea folclorului nu înseamnă nicăieri colecționarea a tot felul de rime și note ce trădează doar incultura.
Nu este vorba nici de libertatea de opinie, căci nimeni în lumea civilizată nu pune în față opinii ce se infirmă din prima clipă. Oamenii maturi concurează cu idei veritabile, nu cu opinii demult clasate.
Nu este vorba nici de credință religioasă, căci credința este altceva decât exhibarea prostului gust. Pe de altă parte, credința creștină este diferită de ritualurile rudimentare (care duc, de pildă, la „sfințirea” a tot felul de tarabe ruginite și drumuri desfundate sau la premierea șefilor zilei!).
Nu este vorba nici măcar de preluarea aproximativă a unor formulări ale Evangheliei după Ioan. Azi se știe că tocmai prologul acesteia este un vechi poem evreiesc.
Faptul petrecut la Cluj-Napoca este, după toate datele, felul de a gândi primitiv al unor oameni care nu au nici cea mai mică neliniște, încât să se întrebe: este adevărat ce se spune în maculata lor frazare și ce se află în capul lor plin de clișee? Este de spus cu toată franchețea că faptul consemnat mai sus ține de o problemă mai largă, recurentă în creștinismul din România de astăzi.
Nu trebuie omis că acest fapt imund intră, la o privire lucidă, în răspunderea directă a Primăriei, a sponsorilor formației respective și a responsabililor folclorului din administrația județului Cluj. Acest fapt intră, însă, și în răspunderea teologilor. Nu se poate spune că religia este veritabilă și cultura în ordine câtă vreme apar asemenea probe crase ale lipsei de cultură. Nici religia nu este compatibilă cu orice nivel de informare, chiar dacă credința este ceva personal.
Ce se ascunde în frazările pretinsei colinde a formației Dor Mărunt? Cât mai simplu spus, este vorba de necunoașterea a ceea ce înseamnă, la propriu, creștinismul. Este evident necunoaștere la nivelul unor formații folclorice, dar trebuie spus, prin implicație, și la nivelul unor parohi (care nici ei nu mai citesc!) sau activiști (care sunt cu credința în gură pe la festivități televizate, pentru ca apoi să fraudeze vârtos, în diferite feluri!). Să luăm însă în seamă istoria lui Iisus din Nazaret, așa cum este ea cunoscută astăzi și asumată de creștinismul timpului nostru.
Nu există istoricește nici un indiciu al vreunei distanțări a lui Iisus față de evreii din timpul său și din orice timp. Toate trăsăturile lui Iisus, absolut toate (felul de a gândi, sensibilitatea, credința, felul de a se exprima, viziunea asupra lumii, angajamentul etc.) sunt – cum au arătat deja Pinhas Lapide și Hans Küng, în dezbaterea radiodifuzată din 1976 – evreiești. Iisus a gândit și a acționat în numele iudaismului, pentru a-l pune în mișcare într-o epocă dramatică pentru poporul său. El și-a asumat că la Templu („casa lui Dumnezeu” construită de Solomon), trebuie făcut ceva pentru puritatea a ceea ce el numea „casa Tatălui ceresc” și a acționat în consecință. A-l pune pe Iisus în opoziție cu evreii în privința relației cu Dumnezeu a fost tehnica perversă a unor ramuri ale nazismului și a adepților acestuia din Europa Centrală și Răsăriteană.
Procesul lui Iisus și deznodământul de pe cruce? Acest proces a fost instrumentat copios pe scara istoriei, pentru a-i acuza pe evrei de deicid. Azi se cunoaște prea bine, de la B. Travers Herford (1923) și Paul Witner (1961) încoace, că procesul lui Iisus a fost un proces roman. Evreii nu aveau nici procedura, nici permisiunea de a o aplica în preajma unei mari sărbători, nici condamnarea unui coreligionar și nici crucificarea în abordarea proprie a litigiilor. Mai trebuie adăugat că este greu să-i întreci pe evrei în credința în Dumnezeu și, cum se observă și din enciclica comună a Papei Benedict al XVI-lea și a Papei Francisc (2013), faimoasa emunah evreiască continuă să inspire. Mai este nevoie să amintim că Dumnezeul lui Iisus este același cu Dumnezeul lui Abraham, Itzak, Jacob, cum ne asigură chiar Evangheliile despre Iisus?
Predica de pe Munte și celelalte exprimări ale lui Iisus, pe care apostolul Pavel le-a sistematizat și le-a consacrat ca o nouă viziune, care este creștinismul, nu erau în nici un fel opuse evreilor, chiar dacă în efervescenta viață religioasă a iudaismului au concurat multe curente. Creștinismul a fost îmbrățișat mai întâi de către evrei, apostolii fiind, cum se știe, evrei. Dintre evrei s-au recrutat primii creștini, iar o parte a evreilor nu sunt nicidecum singurii din lume care nu au văzut în Iisus febril așteptatul Mesia.
Putem evoca astăzi foarte multe fapte stabilite cu acuratețe de cercetarea istorică a vieții lui Iisus din Nazaret. În fond, suntem astăzi generațiile care au mai multe informații despre ceea ce s-a petrecut în Țara Sfântă înainte de nașterea lui Iisus, în timpul vieții lui pământești și după crucificare. Nici o generație anterioară nu a avut la dispoziție atâtea informații. S-a putut depăși astfel cu multe decenii în urmă falsa opunere dintre Iisus și evrei și s-a deschis problema veritabilă, care este cea a cunoașterii istoriei în urma căreia Iisus din Nazaret a devenit Iisus Cristos. Reconstituirea acestei istorii este o preocupare culturală de cea mai mare anvergură și cu cel mai larg impact a timpului nostru.
Dar informațiile și această problemă veritabilă au rămas, din nefericire pentru publicul românesc, departe. Sunt în literatura de specialitate internațională câteva sute de monografii solide despre Iisus din Nazaret. În diverse țări sunt traduse multe dintre ele. După ce protestanții au inaugurat cercetarea lui „Iisus istoric”, catolicii s-au dedicat acesteia (începând cu Ernst Renan) cu mari forțe, iar în Israel sunt peste o sută treizeci de volume și studii de mare precizie consacrate lui Iisus din Nazaret. Din păcate, în România nu s-a produs nici o astfel de lucrare, iar traduceri sunt vreo două, trei, și ele deja prea vechi. Nu se mai susține nici un curs pe aceste teme. Nu se poartă nici o discuție relevantă, iar ignoranța tinde să devină cuprinzătoare. Cu un cuvânt, este o ceață groasă. Să mai insistăm asupra observației lui Hegel, cum că în ceață se fac confuzii elementare?.
Există ieșire din ignoranța ce persistă la noi în jurul acestor teme. Nu este deloc realistă, nicidecum, relativizarea Holocaustului evreilor, găsind acum aproape oriunde holocaust. Relativizarea i-a făcut pe cercetătorii evrei să vorbească, pe bună dreptate, de Shoah. Ieșirea din ignoranță pe care o am în vedere, la propriu, presupune doi pași. Primul constă în lansarea, de către teologi, filosofi și istorici pricepuți a unei competente dezbateri asupra lui „Iisus istoric” și a corelației dintre „Iisus istoric” și „Iisus eschatologic”. Al doilea pas constă, oricât de incomod pare, în revizitarea liturghiei, al cărei text are, prin natura lucrurilor, mare răspândire. Știm prea bine că, de pildă, Papa Paul al VI-lea a decis în cele din urmă renunțarea în liturghia catolică la formulările ofensive față de evrei, care au fost înțelese ușor, în decursul istoriei, ca formulări antisemite. Această operație trebuie făcută și în liturghia de la noi. Ar trebui ținut seama de împrejurarea că fragmentele din Evanghelia după Ioan, care se invocă frecvent, au fost elaborate în cadrul unei polemici ce avea deja un trecut înăuntrul iudaismului și riscă mereu (desigur, adesea datorită slăbiciunilor exegezei) să fie înțelese pe dos, ca formulări antisemite, ceea ce nu a fost și nu este nicidecum cazul.
Comentariu saccsiv:
Credeati cumva ca treaba cu colindul nu-i cu bataie foarte lunga?
COLINDUL ANTISEMIT de la TVR 3 si capitolul doi din CHESTIUNEA LEGIONARA
Si cine stie ce mai urmeaza, caci SISTEMUL are sumedenie de unelte … Inchei cu cateva detalii despre cea de mai sus.

O completare academică

Publicat pe Actualizat pe

“Încotro ne îndreptăm, Doamne?”. Strigatul de disperare al Profesorului Dinu Giurescu in fata operatiunii de distrugere organizata a Romaniei. O completare din lumea academica la Ultima Profetie a Parintelui Justin

O ţară poate fi împinsă spre destrămare pe mai multe căi: economic, prin acapararea instituţiilor statului de grupuri de interese, prin dezorganizarea învăţământului, distrugerea sistemului public de sănătate şi pierderea celui propriu de asigurări, cât şi prin „conlucrarea“ tuturor acestor factori.

Este cazul României.

După decembrie 1989 a avut loc lichidarea, la propriu, a peste 90% din industria românească, odată cu reducerea masivă a producţiei meşteşugăreşti, în timp ce întreprinzătorii autohtoni par mai curând ignoraţi de forurile de decizie. În prezent, la ordinea zilei este privatizarea (vânzarea) resurselor minerale şi energetice, însoţită de afirmaţia – nedemonstrată – a independenţei energetice a ţării!

Harta întocmită de Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale arată că toate zonele României, inclusiv platoul aferent al Mării Negre, sunt cuprinse în perimetrele de exploatare acordate la 26 companii străine. Cu ce rămân cetăţenii acestei ţări în urma acestui val de explorări-exploatări? După contractele aflate în lucru, cu foarte puţin şi, în plus, la cheremul celor care efectuează forajele. Adio, independenţă energetică!

*

Sistemul bancar este controlat în proporţie de peste 90% prin sucursalele din România ale băncilor din alte ţări. Recapitalizarea CEC-ului – capital românesc – este refuzată de instanţele europene. Oare se pregăteşte să moară şi cea mai veche bancă populară românească?

*

Prin împrumuturile contractate de la Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi Banca Europeană, asupra cetăţenilor apasă cea mai mare datorie din istoria contemporană a României.

*

Instituţiile statului – atât la nivelul superior decizional, cât şi pe trepte intermediare – sunt direcţionate de reprezentanţi ai cercurilor de interese transpartinice constituite de mulţi ani. Încercările de a repune legea în drepturile ei se izbesc de refuzul net al acestor reprezentanţi, sub felurite „motivări“. Nu au reuşit până în prezent nici încercările de a clarifica şi eventual sancţiona multiplele „combinaţii“ pe seama avuţiei publice. Vorbim însă repetat şi insistent de independenţa justiţiei.

*

Rolul şi menirea parlamentului – bine definite şi formulate în teorie – rămân a fi verificate şi în practică.

*

Ştergerea treptată a identităţii, a conştiinţei apartenenţei la naţiunea română se operează, de mai mulţi ani, direct asupra tinerilor prin învăţământ, mai ales prin disciplinele umaniste – limba şi literatura şi istoria românilor. Operaţiunea se efectuează prin stabilirea curriculei şi a unor tipare obligatorii pentru manuale, care, prin însăşi alcătuirea lor, îndepărtează încet şi sigur tineretul de la disciplinele respective. Ţelul educaţiei globaliste este astăzi formarea unui om al secolului XXI interesat de valori materiale şi pseudo-culturale, fără identitate naţională. Cu alte cuvinte, un „pălmaş“ modern.

*

Deteriorarea sistemului public de sănătate din multiple cauze a devenit vizibilă iar exodul medicilor şi a personalului sanitar continuă.

*

Încorporarea cetăţeanului într-un sistem de asigurări prin companii internaţionale înseamnă supunerea acestui cetăţean în final unor reguli standard fără legătură cu posibilităţile şi evoluţia ţării respective, în cazul de faţă, România. Procesul este în curs.

*

Asemenea evoluţii sunt limpede influenţate de tendinţele integratoare ale Uniunii Europene conduse de o birocraţie cu reguli proprii. Reglementările succesive – care merg până la reţeta de preparare a „mititeilor“ – ca şi impunerea regionalizării continentale (obligatorie) – duc spre ştergerea identităţii statelor europene.

*

În ultimă instanţă vine opţiunea esenţială a fiecărui om politic român. Câtă voinţă are – dincolo de apartenenţa la un partid – de a păstra şi apăra valorile proprii româneşti – materiale, morale şi culturale? Cât de mult mai este dispus să se plece, repetat, în faţa directivelor, regulamentelor şi grupurilor de presiune din interior şi din afară?

Cu prea puţine semne pozitive, atitudinile oamenilor politici nu sunt încurajatoare. Tendinţa merge spre slăbirea în continuare şi chiar destrămarea statului şi a naţiunii.

*

Apare ca şi cum s-ar dori să nu se schimbe ceva fundamental, ca starea existentă în 2011-2012 să rămână încă o generaţie cel puţin. Vom merge în continuare spre destrămare sau dimpotrivă spre o redresare – deocamdată greu de întrevăzut? Încotro ne îndreptăm, Doamne?

24 iunie 2013

Dinu C. Giurescu

“Încotro ne îndreptăm, Doamne?”. Strigatul de disperare al Profesorului Dinu Giurescu in fata operatiunii de distrugere organizata a Romaniei. O completare din lumea academica la Ultima Profetie a Parintelui Justin

O ţară poate fi împinsă spre destrămare pe mai multe căi: economic, prin acapararea instituţiilor statului de grupuri de interese, prin dezorganizarea învăţământului, distrugerea sistemului public de sănătate şi pierderea celui propriu de asigurări, cât şi prin „conlucrarea“ tuturor acestor factori.

Este cazul României.

După decembrie 1989 a avut loc lichidarea, la propriu, a peste 90% din industria românească, odată cu reducerea masivă a producţiei meşteşugăreşti, în timp ce întreprinzătorii autohtoni par mai curând ignoraţi de forurile de decizie.

În prezent, la ordinea zilei este privatizarea (vânzarea) resurselor minerale şi energetice, însoţită de afirmaţia – nedemonstrată – a independenţei energetice a ţării!

Harta întocmită de Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale arată că toate zonele României, inclusiv platoul aferent al Mării Negre, sunt cuprinse în perimetrele de exploatare acordate la 26 companii străine.

Cu ce rămân cetăţenii acestei ţări în urma acestui val de explorări-exploatări? După contractele aflate în lucru, cu foarte puţin şi, în plus, la cheremul celor care efectuează forajele. Adio, independenţă energetică!

*

Sistemul bancar este controlat în proporţie de peste 90% prin sucursalele din România ale băncilor din alte ţări. Recapitalizarea CEC-ului – capital românesc – este refuzată de instanţele europene. Oare se pregăteşte să moară şi cea mai veche bancă populară românească?

*

Prin împrumuturile contractate de la Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi Banca Europeană, asupra cetăţenilor apasă cea mai mare datorie din istoria contemporană a României.

*

Instituţiile statului – atât la nivelul superior decizional, cât şi pe trepte intermediare – sunt direcţionate de reprezentanţi ai cercurilor de interese transpartinice constituite de mulţi ani. Încercările de a repune legea în drepturile ei se izbesc de refuzul net al acestor reprezentanţi, sub felurite „motivări“. Nu au reuşit până în prezent nici încercările de a clarifica şi eventual sancţiona multiplele „combinaţii“ pe seama avuţiei publice. Vorbim însă repetat şi insistent de independenţa justiţiei.

*

Rolul şi menirea parlamentului – bine definite şi formulate în teorie – rămân a fi verificate şi în practică.

*

Ştergerea treptată a identităţii, a conştiinţei apartenenţei la naţiunea română se operează, de mai mulţi ani, direct asupra tinerilor prin învăţământ, mai ales prin disciplinele umaniste – limba şi literatura şi istoria românilor. Operaţiunea se efectuează prin stabilirea curriculei şi a unor tipare obligatorii pentru manuale, care, prin însăşi alcătuirea lor, îndepărtează încet şi sigur tineretul de la disciplinele respective.

Ţelul educaţiei globaliste este astăzi formarea unui om al secolului XXI interesat de valori materiale şi pseudo-culturale, fără identitate naţională. Cu alte cuvinte, un „pălmaş“ modern.

*

Deteriorarea sistemului public de sănătate din multiple cauze a devenit vizibilă iar exodul medicilor şi a personalului sanitar continuă.

*

Încorporarea cetăţeanului într-un sistem de asigurări prin companii internaţionale înseamnă supunerea acestui cetăţean în final unor reguli standard fără legătură cu posibilităţile şi evoluţia ţării respective, în cazul de faţă, România. Procesul este în curs.

*

Asemenea evoluţii sunt limpede influenţate de tendinţele integratoare ale Uniunii Europene conduse de o birocraţie cu reguli proprii. Reglementările succesive – care merg până la reţeta de preparare a „mititeilor“ – ca şi impunerea regionalizării continentale (obligatorie) – duc spre ştergerea identităţii statelor europene.

*

În ultimă instanţă vine opţiunea esenţială a fiecărui om politic român. Câtă voinţă are – dincolo de apartenenţa la un partid – de a păstra şi apăra valorile proprii româneşti – materiale, morale şi culturale? Cât de mult mai este dispus să se plece, repetat, în faţa directivelor, regulamentelor şi grupurilor de presiune din interior şi din afară?

Cu prea puţine semne pozitive, atitudinile oamenilor politici nu sunt încurajatoare. Tendinţa merge spre slăbirea în continuare şi chiar destrămarea statului şi a naţiunii.

*

Apare ca şi cum s-ar dori să nu se schimbe ceva fundamental, ca starea existentă în 2011-2012 să rămână încă o generaţie cel puţin.

Vom merge în continuare spre destrămare sau dimpotrivă spre o redresare – deocamdată greu de întrevăzut?

Încotro ne îndreptăm, Doamne?

24 iunie 2013

Dinu C. Giurescu

– See more at: http://roncea.ro/2013/07/05/incotro-ne-indreptam-doamne-strigatul-de-disperare-al-profesorului-dinu-giurescu-in-fata-operatiunii-de-distrugere-organizata-a-romaniei/#sthash.CyK3OUBd.dpuf

In memoriam Păr. Galeriu

Publicat pe

Dregatorul bogat – pazirea poruncilor

 

Dregatorul bogat – pazirea poruncilor Predica la Duminica a 30-a dupa Rusalii

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Binecuvantati si dreptmaritori crestini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru
Iisus Hristos,

Dumnezeiasca Evanghelie a acestei duminici este aceeasi cu cea ascultata de noi in Duminica a XII-a dupa Rusalii, cu unele mici deosebiri. Astazi insa ascultam de la Sfantul Evanghelist Luca, dupa ce in Duminica a XII-a am ascultat-o de la Sfantul Evanghelist Matei (XIX, 16-26). Noi, impartind aceasta pericopa in doua, am talcuit partea intai la Duminca a XII-a dupa Rusalii, spre a ne ocupa in aceasta duminica de partea a doua a acestei sfinte Evanghelii. Dar se cuvine sa facem o legatura duhovniceasca a celor spuse atunci cu cele ce urmeaza in finalul intalnirii Mantuitorului cu un dregator bogat, pentru ca despre o asemenea intalnire, bogata si ea in rosturi vitale si mantuitoare, este vorba.
Precum ne spune dumnezeiasca Evanghelie, un tanar dregator bogat vine la Mantuitorul, se pleaca inaintea Lui si Il intreaba: “Bunule Invatator, ce sa fac ca sa mostenesc viata de veci? Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Ma numesti bun? Nimeni nu este bun, decat unul Dumnezeu. Stii poruncile: sa nu savarsesi adulter, sa nu ucizi, sa nu furi, sa nu marturisesti stramb, cinsteste pe tatal tau si pe mama ta. Iar el a zis: Toate acestea le-am pazit din tineretile mele. Auzind, Iisus i-a zis: Inca una iti lipseste: Vinde toate cate ai si le imparte saracilor, si vei avea comoara in ceruri; si vino de urmeaza Mie. Iar el, auzind acestea, s-a intristat, caci era foarte bogat. Si vazandu-l intristat, Iisus a zis: Cat de greu vor intra cei ce au averi in imparatia lui Dumnezeu! Ca mai lesne este a trece camila prin urechile acului decat sa intre bogatul in imparatia lui Dumnezeu. Zis-au cei ce ascultau: Si cine poate sa se mantuiasca? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputinta la oameni sunt cu putinta la Dumnezeu” (Luca 18, 18-27).

 

Mantuitorul – Bunatatea dumnezeiasca intrupata – atrage atentia cu tarie acestui dregator lumesc, care vedea in Iisus doar un om, un invatator, ca Binele e in Cel Unic bun – Dumnezeu – si din acest unic Izvor al binelui ne adapam toti, si asa ne putem afla toti unitatea in bine si adevar. Apoi il intreaba: “Stii poruncile? Sa nu savarsesti adulter, sa nu ucizi, sa nu furi, sa nu marturisesti stramb, cinsteste pe tatal tau si pe mama ta”. In poruncile divine se afla viata divina, viata de veci a Autorului lor: Dumnezeu cel viu. A pazi poruncile cu acea constiinta ca in ele e prezent Cel Vesnic, inseamna inceputul iesirii din lumea neascultarii, a orgoliului narcisist, a pacatului, a mortii, si a intra in lumina zilei celei neinserate a Imparatiei lui Dumnezeu. Caci, daca, spre pilda, cel ce ucide poarta in el deja samanta mortii, cel ce da viata si salveaza viata isi descopera arvuna vietii. Simtea o asemenea stare tanarul bogat? Nu cumva simtirea, dulceata bogatiilor acestei lumi, il tine in lumea celor ce se trec si pier? Intr-adevar, raspunsul lui: “Toate acestea le-am pazit din tineretile mele” arata aceasta lipsa tragica. Mantuitorul Insusi i-o aduce la cunostinta. “Auzind Iisus i-a zis: Inca una iti lipseste: vinde toate cate ai si le imparte saracilor, si vei avea comoara in ceruri; si vino de-Mi urmeaza Mie”. “Una iti lipseste!”. Cand Mantuitorul a fost primit ca oaspete in casa surorilor Marta si Maria, ni s-a dat sa auzim acelasi cuvant. “Maria asezandu-se la picioarele Domnului asculta cuvintele Lui. Marta se silea cu multa slujire sa pregateasca ospat si a zis: Doamne, au nu socotesti ca sora mea m-a lasat singura sa slujesc… . Iar Domnul i-a zis: Marto, Marto, te grijesti si pentru multe te silesti, dar un lucru trebuie. Maria partea cea buna si-a ales care nu se va lua de la ea” (Luca 10, 38-42). Amandoua surorile slujeau Domnului, fiecare in felul ei. Dar un lucru ramane de trebuinta absoluta, eterna: “Unicul necesar” – urmarea lui Hristos, Dumnezeu-Omul, starea in fata Lui.

Aceasta nu inseamna sa blestemi, sa arunci anatema asupra lucrurilor acestei lumi, care sunt daruri ale lui Dumnezeu. Dar a te inchina lor inseamna a avea soarta lor. “Omule, zice un suflet crestin, tu te transformi in ceea ce iubesti: in Dumnezeu (dupa har), daca tu Il iubesti pe Dumnezeu; in pamant, daca tu iubesti doar pamantul”. Nu poti sa nu iei seama ca am ajuns atat de pervertiti, incat sufletul nostru asculta prea mult glasul si chemarile celor trecatoare. Ochii, urechile, gustul, mirosul, toate sunt indreptate spre cele ce o clipa ne indulcesc si pier.

Ne-am pervertit intr-atat constiinta, incat sa se spuna de catre unii sarmani “filosofi” ca “in intelect nu exista nimic care sa nu fi fost inainte de simturi”. Si cum prin simturile din afara intra cele dinafara, pieritoare, s-a si zis: “Moartea intra prin ferestre”, adica prin simturi, care sunt ca niste ferestre zidite in trupul nostru, dar prin care ne-a fost dat sa privim, prin toate fapturile, spre Ziditorul lor. Si ne aducem aici aminte de cuvantul spus de Dumnezeu unui suflet sfant: “Lumea face atata zgomot la urechile voastre, incat glasul Meu nu-L mai auziti”.

A auzit dregatorul bogat glasul lui Iisus? A auzit el un glas, dar fara intelesul lui, fara sa-i simta chemarea. Bietele lui simturi erau doar trupesti, pervertite. Pentru a auzi si intelege glasul lui Dumnezeu, si din Scripturi, si din fapturi, ne trebuie ceea ce numesc Parintii “simtirea intelegatoare” – simtirea mintii; “simtirea duhovniceasca”, cum o numeste Sfantul Simeon Noul Teolog. Simtirea prezentei Duhului Sfant in noi, prin Care credem si marturisim: “Domn (si Dumnezeu) este Iisus Hristos” (I Corinteni 12, 3). Si prin Acelasi Duh Sfant ne simtim si noi frati cu Hristos Domnul si infiati de Dumnezeu, strigand: Avva! Parinte! (Romani 8, 15).

Prin Sfintele Taine se deschide in noi tocmai aceasta simtire duhovniceasca. La Sfantul Botez ne rugam: “Dezbraca de pe noi invechitura, ne innoieste spre viata de veci, ne umple de puterea Sfantului Duh, spre unirea cu Hristos…”. Iar prin Taina Sfantului Mir se pecetluiesc cu “Pecetea darului Duhului Sfant” toate incheieturile si simturile trupului, tocmai pentru a dobandi in Duhul Sfant sensibilitatea, simtirea duhovniceasca. Simturile, vazul, auzul, mirosul, gustul, pipaitul, nu se strica (pacatul le strica), ci se spiritualizeaza prin har, se fac instrumente, cai ale primirii descoperirilor dumnezeiesti. “Duhul Sfant stramuta lucrarile simturilor din afara spre simturile dinlauntru – de pilda vederea spre mintea care priveste lumina vietii; auzul spre intelegere; gustul spre puterea deosebitoare a ratiunii; mirosul spre cunoasterea mintii; iar pipaitul il stramuta spre starea de veghe a inimii – ca sa petrecem viata ingereasca pe pamant”, invata cuviosul Nichita Stithatul. De aceea ne si rugam: “Doamne, lumineaza-mi ochii gandului, intelepteste-ma sa inteleg poruncile Tale, sa fac voia Ta”. Psalmistul marturiseste: “Auzului meu vei da bucurie si veselie” (Psalmul 50, 9). Credinciosul, impartasindu-se cu trupul si sangele dumnezeiesc, exclama, in Liturghie: “Am vazut lumina cea adevarata, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credinta cea adevarata…”; sau isi zice, impreuna cu Sfantul Simeon Noul Teolog, ca “darul i s-a facut pahar al bauturii dumnezeiesti si al undei nemuritoare, umplandu-se de desfatare cereasca cu care singuri ingerii se desfata si sunt pastrati nestricaciosi”. Aceasta este inaltarea si pregustarea, arvuna inca de aici a veacului viitor si a vietii de veci cu Hristos. Aceasta ne scoate din platitudine, din plictiseala si monotonia unei vieti fara relief, pe care numai harul divin il poate oferi, si ne salveaza din inspaimantatoarea stricaciune a feluritelor patimi – mania drogurilor, prostitutie, crima, sinucidere. Asa intelegem si pe fratii nostri, sarmani necredinciosi, atei: simtirea duhovniceasca le este atrofiata, candelele stinse, usa inchisa (Matei 25, 10).

Dar dregatorul din Evanghelie? “Auzind acestea (adica urmarea deplina a lui Hristos) s-a intristat, caci era foarte bogat”. Si Iisus, privindu-l cum se departa de El intristat, sclav al lanturilor lui launtrice, rosteste: “Cat de greu vor intra cei ce au averi in imparatia lui Dumnezeu! Mai lesne este a trece camila prin urechile acului decat sa intre bogatul in imparatia lui Dumnezeu”. Imagine pe care unii talcuitori o explica astfel: se afla in Ierusalim o portita a cetatii prin care nu puteau intra decat oitele, iar camilele, care le insoteau, nu puteau patrunde, precum nici animalele salbatice, distrugatoare. Mai curand puteau intra camilele cu poverile lor, decat bogatii, cu si mai mari poveri. Iar cei ce ascultau surprinsi, ingrijorati, intreaba, ca si noi: “Atunci cine poate sa se mantuiasca? Iisus a zis: Cele ce sunt cu neputinta la oameni sunt cu putinta la Dumnezeu”. – Taina a iubirii dumnezeiesti care ne cheama mereu. A iubirii Lui, Care, in Hristos, a venit la noi in chipul robului, al saracului, al pelerinului, la usile noastre, la durerile si lipsurile noastre, si ne spune: “Eu iti sunt inimiii tale de toate: Eu iti sunt tata, Eu frate, Eu mire, Eu casa; Eu iti sunt hranitor, Eu haina, Eu radacina, Eu temelie. Tot ce vrei aceea iti sunt. Ca sa nu ai lipsa de nimic. Voi fi in slujba ta. Eu iti sunt si prieten, si oaspe, si cap, si frate, si sora, si mama. Iti sunt toate. Numai poarta-te sincer cu mine. Sarac facutu-M-am pentru tine, pribeag; rastignitu-M-am pentru tine pe Cruce si am fost pus in mormant. Sus intervin pe langa Tatal pentru tine. Tu esti pentru Mine totul; si frate, si impreuna mostenitor, si prieten, si madular (al trupului Meu). Ce mai vrei inca?” (Sf. Ioan Gura de Aur). Amin.

 

Parintele Constantin Galeriu

Gura lumii….

Publicat pe Actualizat pe

gura lumiiUn tată şi cu fiul său se duceau la târg să vândă un măgar. Tatăl şi fiul mergeau pe lângă măgar, pe jos, până când s-au întâlnit cu nişte oameni care i-au luat în primire zicându-le: „Ce oameni proşti, îşi rup încălţămintea şi picioarele ca să nu strice potcoavele măgarului!”

Atunci, tatăl se urcă pe măgar şi plecă. Curând se întâlni cu alţi călători care îi luară iar cu gura zicându-i: „Ce tată fără pic de inimă, uite, că nu are milă de copilul lui, îl lasă, sărmanul, să bată drumul pe jos!”. Tatăl coborî şi sui pe măgar pe copilul său. Se întâlniră cu alţi călători. Văzându-i, aceştia spuseră: „Poftim! Se mai cheamă aceasta creştere bună? Iată bătrânul merge pe jos iar fiul său călare pe măgar”.

„Ce-i de făcut, măi, cu oamenii aceştia?” zise tatăl. Se suiră amândoi pe măgar, cu nădejdea că vor astupa gura lumii. Da, de unde, abia făcură câţiva paşi şi alţi oameni pe care-i întâlniră ziseră: „Ia uitaţi-vă ce oameni tirani, două matahale de oameni sănătoşi merg călare pe un biet măgar.”

„Ascultă, măi fiule,” zise tatăl, „cu oamenii aceştia nu o scoatem la căpătâi. Hai să mai încercăm una”. Coborâră amândoi de pe asin, luară o prăjină de lemn şi legând măgarul de câte două picioare, îl ridicară în spate şi porniră cu el la drum. Când se întâlniră cu alţi călători, aceştia începură să râdă ca nişte nebuni fără să se mai poată opri. Văzând că nu e chip, de supărare, omul nostru a trântit măgarul într-un râu şi s-a întors acasă fără el. Dincolo de concluzia moralizatoare a povestirii, oare chiar trebuie să ne pese de ce zice lumea despre noi ortodocşii că suntem aşa şi aşa, că suntem prefăcuţi, că una zice scriptura şi alta facem noi, că ”uite ce face popa” şi multe altele?

Nu trebuie să ne pese, pentru că cei care ne judecă, nu au cunoştinţa faptului că atunci când vrei să te apropii de Hristos, diavolul începe lupta asupra ta. Ei nu îneleg că atâta vreme cât eşti indiferent faţă de credinţă, sau chiar duşmănos, el te lasă în pace că doar eşti prietenul lui. Dar când îl laşi pe vicleanul şi rătăcirile lui, abia atunci el începe războiul, abia atunci ies la iveală patimi de care tu habar nu aveai, sau se amplifică cele existente şi apar altele noi. Asta e ortodoxia. O continuă luptă cu patimile, cu răul din noi. Indiferenţii sau ateii nu au cunoştinţa luptei duhovniceşti cu ei înşişi, ei nu au conştiinţa păcatului, ei sunt ”drepţi” în ochii lor, sunt fără păcat, nu au nevoie de Hristos, căci ce nevoie are de doctor cel sănătos?. Noi suntem bolnavi de aceea greşim dar ne şi asumăm greşeala şi aşa poate apare şi pocăinţa.

Inima bună și bunul samaritean

Publicat pe Actualizat pe

Samariteanul-milostiv-3Pe undeva, în Epistola lui Iacov se spune: ”Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi”. Parafrazând, aș zice că acest îndemn este valabil și pentru scris. În ultima vreme, un pic mai mult copleșit de grijile lumești, nu am avut ”inimă bună” ca să scriu pe blog. De dat ”copy” ”paste” e ușor, dar cred că mai multă valoare are ceva scris din inimă. Și aș vrea acuma să scriu ceva din inimă.

Astăzi a avut loc un accident în Iași. Un biciclist a fost accidentat grav. Una din cunoștințele mele, I…….., trecând pe la locul accidentului și cunoscând faptul că sunt biciclist împătimit, nevăzând fața accidentatului, și-a imaginat că aș putea fi eu. Necunoscându-mi numărul de telefon a sunat pe colega ei C….., care, prompt m-a sunat pe mine. Am simțit în vocea ei o tensiune și o ușurare atunci când am răspuns. Am întrebat ce s-a întâmplat de mă sună, și mi-a zis că se bucură să mă audă. Normal, inițial nu am înțeles de ce, apoi mi-a dezvăluit misterul apelului telefonic. Pur și simplu a sunat ca să verifice dacă sunt ok. Pe moment am răspuns cu o glumă ceva de genul : ”de data asta nu sunt eu”. Glumă cu un gust amar, dacă mă gândesc la faptul că a merge cu bicicleta în traficul infernal de acuma de pe străzile Iașului, chiar pare o aventură. Dincolo de aceste considerente, m-a impresionat gestul. Faptul că cineva se interesează de soarta ta. Cineva s-a gândit la tine, asemenea samariteanului milostiv care nu trece nepăsător pe lângă cel căzut. Câți dintre noi, dacă auzim de un accident de mașină, sunăm pe cunoscuții noștri care știm că au carnet, să-i întrebăm dacă sunt bine? Oare ne mai pasă de aproapele nostru, multora dintre noi? Nu prea cred.

Sunt convins că dacă aș fi fost acel biciclist, amicele mele nu m-ar fi lăsat la marginea drumului, ci ar fi făcut ceva ca să mă salveze, nu numai pe mine, ci pe oricine altcineva. Sunt convins că ”samaritenul milostiv” nu a pierit, ci zace latent în fiecare dintre noi. Pildele din Sf. Scriptură sunt mai actuale ca oricând, totul e să avem ”inima bună” să le vedem. Mulțumesc.