-

Discuții la o cafea

Maimuţele şi logica

Publicat pe

12226917_184760545199245_209337508106732607_nDe ce urlă primatele că „vrem spitale nu catedrale”?…… Degeaba.

„Voi zidi Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui pe dânsa” (Matei 16,18)

 

 

 

Ce logică poate avea cineva care strigă: „Noi vrem spitale, nu catedrale”?

  1. Să fie mai plăcut pentru ei să stea 2 ore într-un spital, decât să stea măcar 2 ore pe săptămână, duminica la biserică? Îi invit într-o vizită de 2 ore la Spitalul de Oncologie să vadă suferinţa de acolo şi poate se vor simţi împliniţi.
  2. Să nu ştie matematică? Banii alocaţi „bisericii” cum spun ei sunt alocaţi TUTUROR CULTELOR RECUNOSCUTE LEGAL. Procentul e absolut infim, 0, 0 …. din P.I.B. Citeşte aici: http://www.9am.ro/stiri/Social/239826/cati-bani-primesc-cultele-religioase-de-la-stat-in-2013.html Dacă se împarte această sumă la TOATE CULTELE, cât rămâne B.O.R? Câte spitale s-ar construi? Plus că pe cap de plătitor de taxe (care oricum nu sunt facultative, deci oricum plăteşti indiferent de ce fac cu ele hoţii care le colectează), suma e absolut hilară de câţiva bani pe lună. Citeşte aici: http://www.activenews.ro/stiri-social/O-tanara-foarte-cunoscuta-a-CALCULAT-cu-cati-bani-contribuie-la-buget-un-roman-pentru-Biserica-0-5-lei-pe-luna-Draga-Gigi-care-te-plangi-ma-deprima-infatuarea-de-a-crede-ca-din-banii-tai-se-fac-Catedrale-126422.
  3. Lipsă totală de logică (care e asimilată raţiunii)? Spui tu, „telectualule”, că dacă nu s-ar mai da bani de buget bisericii, din diferenţa de bani, hoţii care ne conduc ar face spitale. Ce te face să crezi asta? Şoferii plătesc cârca de taxe statului român, accize carburant, taxe poluare etc. După logica voastră ar trebui să fie ţara plină de autostrăzi, că doar plătiţi taxe, nu?  Face statul român acestea? NU. Mai bagă „băieţii deştepţi” nişte bănuţi la ciorap. Aşa că argumentul tău pică. Nu avem sănătate, educaţie, şcoli, spitale pentru că SE FURA, nu pentru că se fac biserici.
  4. Necunoaştere a mecanismelor de construcţie a unei biserici? DA. Pentru cultura voastră generală, orice biserică se construieşte cu mai mult de 90% din donaţii şi fonduri private, nicidecum din „banii tăi”. ORICE BISERICĂ, plăteşte taxe pe teren, construcţie etc. ORICE preot care beneficiază de indemnizaţia de la stat, din acei bani plăteşte ca şi tine CAS, şomaj, pensie etc. Statul îşi recuperează banii, stai liniştit.

Aş mai avea multe de spus, dar mai trebuie să fac şi treabă. Nu de alta, dar vreau să DAU NIŞTE BANI PENTRU CONSTRUCŢIA DE BISERICI. Asta aşa, ca să aveţi voi ce comenta. Sâc.

 

Semenii noştri

Publicat pe Actualizat pe

Luni, 27 Octombrie 2014

Semenii noștri – învățătorii noștri

Cu siguranță, nu putem fi toți vedete și sportivi – nu am mai încăpea pe podium, pe scenă, în ecranul televizorului sau în tabloide. De multe ori, însă, căutăm prea departe, ignorând ceea ce avem lângă noi. Pe lângă adevăratele noastre modele trecem zilnic. Sunt semenii noștri, oameni ca și noi, dar care au găsit esențialul – liniștea și pacea în Dumnezeu.

Căutăm exemple. Pe internet, la televizor, în cercurile sociale în care ne mișcăm, zilnic suntem în căutarea unui model după care să ne coordonăm viața. Zeci și sute de publicații au ca obiect de activitate tocmai prezentarea și chiar impunerea unor modele. Vedete, sportivi, oameni de televiziune și radio, oameni de afaceri, mai rar scriitori, profesori, medici, preoți țin prima pagină a unor asemenea publicații de specialitate.

Ce zice psihologia? Fiecare dintre noi avem nevoie de un „prototip”. E o nevoie interioară pe care nu o putem reproba, ceva care iese la suprafață chiar dacă, aparent, nu ne dorim asta. Este zidit în ființa noastră să ne căutăm unul sau mai multe modele! Problema care apare e legată tocmai de alegerea modelelor. Cu siguranță, nu putem fi toți vedete și sportivi – nu am mai încăpea pe podium, pe scenă, în ecranul televizorului sau în tabloide. De multe ori, însă, căutăm prea departe, ignorând ceea ce avem lângă noi. Pe lângă adevăratele noastre modele trecem zilnic. Sunt semenii noștri, oameni ca și noi, dar care au găsit esențialul – liniștea și pacea în Dumnezeu.

„Nu cerșesc, nu vreau bani, vreau doar să-i mulțumesc Cuvioasei!”

Pe domnul Ioan D. l-am cunoscut la privegherea de toată noaptea săvârșită în cinstea Cuvioasei Parascheva. În îmbulzeala cosmopolită, încerca să își facă loc un om… o jumătate de om, mai exact – pentru că de la brâu în jos, domnul Ioan se termina. Nu avea picioare și se târa cu ajutorul brațelor puternice. Oferea o imagine care cutremură pe oricine. În drumul său spre „mai în față”, cineva i-a întins niște bănuți. I-a refuzat politicos. „Nu cerșesc”, a încercat să răspundă, dar era slujba deja începută și nu voia să deranjeze prea mult. Așezat după icoana Maicii Domnului, lacrimile îi curgeau șiroaie. Stai și te întrebi: de ce plânge? Este un om nenorocit pe viață, lipsit de toate bucuriile pe care le are un om normal… Plânge când își dă seama că ar fi avut o altă viață, dacă tractoristul de la Canal nu ar fi scăpat lama excavatorului peste picioarele lui! Era soldat în termen, proaspăt căsătorit… avea toată viața înainte! Un eveniment absurd a schimbat totul. Ar fi putut să fie altundeva în noaptea aceea sfântă! Dar, el era pelerin la binefăcătoarea sa, Cuvioasa, cea mult folositoare! „Am venit să-i mulțumesc, mă ajută foarte mult. Așa cum sunt eu, fără picioare, mă gândesc că și ea a suferit. Poate, dacă nu eram așa, nu eram credincios. De multe ori plâng de bucurie la Sfânta Liturghie, am așa o bucurie, care mă cuprinde din interior! Merg des pe la mănăstiri și hramuri, ca să mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a dăruit viață. Iar lumea crede că am venit să cerșesc… și de multe ori mă alungă. Atunci sunt cel mai amărât, când nu pot participa la Liturghie. Îmi caut un colț ferit și stau acolo, până la binecuvântare. Am mai procedat și altfel. Mi-am legat de gât un carton mare, pe care scriam: Nu cerșesc, nu vreau bani, vreau doar să mă rog! Acum au început să mă cunoască toate maicile și părinții și mă lasă să îmi găsesc locul. Mă bucur mult la Liturghie”.

„La rândul Cuvioasei mi-am găsit credința, familia și liniștea”

Sheng Li Shong. Da, e un nume care sună exotic și nu are ce căuta în rândurile unui text cu valențe teologice.

Ba, are! Este numele unui chinez, un chinez ortodox! L-am cunoscut în clipele petrecute la biserica Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul din Iași, biserică resfințită de sărbătorile Cuvioasei Parascheva. Voia să se închine și el în Sfântul Altar, așa cum este practica încetățenită după târnosirea unei noi biserici. Era foarte emoționat, nu mai făcuse asta niciodată… normal, era chinez.

Și trăiește o poveste care te pune pe gânduri! La început, nu prea voia să vorbească, dar până la urmă a împărtășit aventura credinței. Venise în România în urmă cu zece ani, dezvoltând o afacere în București. Totul a fost bine până când, asociindu-se la o nouă investiție cu un român, a rămas fără foarte mulți bani. Și-a căutat dreptatea pe toate căile, fără sorți de izbândă: „Am zis că doar divinitatea îmi poate face dreptate. Eram budist din familie. Pai, cum Buda să pedepsească un creștin? Mă voi ruga zeului creștin… Nu știam nimic de Sfânta Treime, de Maica Domnului, de sfinți și de sfinte moaște. Acum doi ani am plecat spre Iași, cu o altă afacere. Orașul mustea. Îmi explică un prieten român că oamenii au venit să se roage lui Dumnezeu. Atunci, am zis în mintea mea: Ce noroc pe mine! Zeul creștinilor este în acest oraș, voi merge să îl rog să mă răzbune! M-am așezat la rând la zeu cu gând de răzbunare și ură, dar am găsit acolo trei lucruri: credința, familia și liniștea!”. Mai mult nu a vrut să povestească, dar avea o liniște pe chip… de icoană!

Teologia exemplului în creștinism are la bază tocmai persoana celuilalt. Omul de lângă noi –  care își trăiește și necazurile, dar și bucuriile în liniște, fără mult zgomot. Sfinții, oameni asemenea nouă, Sfinții Îngeri și Maica Domnului sunt modele autentice ale creștinilor. Iar modelul suprem este Mântuitorului Iisus Hristos. Dar nu e numai model, ci și împreună călător pe calea de asemănare cu Modelul. Spune Sfântul Apostol Pavel, creștinilor din Filipi: „gândul care a fost în Hristos, să fie și în voi”. Deci, creștinii toate trebuie să le facă, să le gândească precum modelul Hristos. „Oare Hristos cum ar fi făcut acum? Oare ce ar fi zis? Oare ce ar alege? Oare cum s-ar fi comportat?” – acestea sunt întrebări pe care ar trebui să ni le punem mai des noi, cei care ne numim creștini!

Preluat de pe: http://www.doxologia.ro

La ce folos…?

Publicat pe Actualizat pe

schumacherLa ce folos?!

Ziarele sunt împânzite zilele acestea cu știri despre starea de sănătate a septuplului campion mondial de Formula 1, Michael Schumacher. Se fac o mulțime de pronosticuri cu privire la starea lui de sănătate, însă un lucru e cert: în momentul de față, ziua de mâine este o necunoscută pentru el. Viitorul lui Michael este incert, iar dacă până acum lupta de ducea pe pista de maşini, Dumnezeu i-a schimbat miza jocului într-o clipită. Acum,  pentru Michael, lupta se dă între viață şi moarte.

În vârstă de 45 de ani, Schumacher a fost in apogeul carierei sale, putând afirma cu certitudine că avea lumea la picioare. Mai mult decât atât, Michael este primul sportiv care a a câştigat peste un miliar de dolari în cariera sa. Luxul a făcut parte din viaţa sa de zi cu zi, iar din punct de vedere omenesc şi cu siguranţă nu i-a lipsit nimic. Tată a doi copii şi soţ, pilot de Formula 1 şi septuplu campion mondial, Michael Schumacher se zbate între viaţă şi moarte. Chiar dacă are la dispoziție o întreagă armată formată din cei mai buni medici din lume, care fac tot ceea ce este omenește posibil pentru a-l salva, pilotul riscă să rămână în stare vegetativă pentru tot restul vieţii. Şi mă întreb acum, la ce folos să cucereşti lumea şi să îţi pierzi sufletul?!

Doar prezentul ne aparţine noua. Astăzi poţi să fii în prima poziţie pe scara socială, poţi să fii cel mai bogat şi cea mai frumoasă, poţi să ai cea mai mare încredere în forţele proprii şi în posesiunile tale, însă la ce folos dacă alergarea ta se rezumă doar la ceea ce este material?! La ce folos să te zbaţi pe această lume doar pentru a-ţi satisface nevoile trupeşti, dacă pleci de aici gol şi cu pumnii plini de  nimic?!

Dragă tinere, mă întreb şi te întreb şi pe tine: la ce folos să îţi compromiţi principiile şi credinţele doar pentru a fii acceptat de societate? La ce folos cursa după bani şi plăceri de moment? La ce folos să îţi umpli sufletul cu gunoiul acestei lumi şi să pierzi din vizor care ţi-este scopul?! Este scris: ‘‘Căci omul nu-şi cunoaşte nici măcar ceasul, întocmai ca peştii prinşi în mreaja nimicitoare şi ca păsările prinse în laţ; ca şi ei sunt prinşi şi fiii oamenilor în vremea nenorocirii, când vine fără veste nenorocirea peste ei.” (Eclesiastul 9:12).

Mai mult de atât, “Am văzut tot ce se face sub soare; şi iată că totul este deşertăciune şi goană după vânt!” (Eclesiastul 1:14), “Mi-am strâns argint şi aur, şi bogăţii ca de împăraţi şi ţări. Mi-am adus cântăreţi şi cântăreţe, şi desfătarea fiilor oamenilor: o mulţime de femei. Am ajuns mare, mai mare decât toţi cei ce erau înaintea mea în Ierusalim. Mi-am păstrat chiar înţelepciunea. Tot ce mi-au poftit ochii, le-am dat; nu mi-am oprit inima de la nicio veselie, ci am lăsat-o să se bucure de toată truda mea, şi aceasta mi-a fost partea din toată osteneala mea. Apoi, când m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrările pe care le făcusem cu mâinile mele şi la truda cu care le făcusem, am văzut că în toate este numai deşertăciune şi goană după vânt, şi că nu este nimic trainic sub soare.” ( Eclesiastul 2:8-11).

Sursa: http://www.stiricrestine.ro/2014/01/27/la-ce-folos/

Ca să scrii contra ereziei……

Publicat pe Actualizat pe

Ca sa scrii impotriva ereziei nu trebuie sa fi nici sfant mare, nici mare marturisitor, nici ascet, nici patriarh sau preot, nici nu trebuie sa fii plin de virtuti. Virtutea si sfintenia si marturisirea se lucreaza tocmai prin marturisirea Adevarului, tocmai prin tragerea unui semnal de alarma. Este de bun simt sa dai telefon la politie atunci cand vezi ca in casa vecinului au intrat hotii. Daca cititi Vietile Sfintilor (Sfantul Ioan Hrisostom, Sf Maxim Marturisitorul, Sf Teodor Studitul, Sf Marcu Eugenicul si toti sfintii) o sa observati ca atunci cand aparea o erezie ei reactionau, protestau si chiar rupeau comuniunea daca erezia continua si ereticii nu se pocaiau. De obligatia de a marturisi nu este scutit nici un crestin ortodox. Sfantul nu s-a nascut sfant, el a devenit sfant tocmai prin marturisire, prin faptul ca s-a ridicat impotriva ereziei. Sfantul nu stia despre sine ca e sfant, sfintenia fiind dar de la Dumnezeu. Noi sa facem ceea ce suntem datori sa facem, adica sa tragem semnalul de alarma pentru pericolul panereziei ecumeniste si apoi sa spunem: Slugi netrebnice ce suntem, caci ceea ce eram datori sa facem am facut, nimic mai mult.

Inchei cu aceasta idee minunata: Ca sa marturisesti trebuie sa fii doar crestin ortodox, nimic altceva. “Dogmele Drepte sfintesc pe cei credinciosi.” Sf Ioan Gura de Aur. “Virtutile lipsite de Dreapta Credinta nu duc la mantuire” Sf Ioan Ioan Gura de Aur. ” Viata necurata stramba si Dogmele “(Sf Ioan Gura de Aur) adica cel care duce o viata de pacat, chiar daca este ortodox, pana la sfarsit viata intinata il va duce la eterodoxie, va stamba in mintea lui Adevarul si il va purta in erezie. De aceea cele doua (Viata curata si Dogma Dreapta) merg impreuna.

Atitudinea de a reacctiona la erezie este o atitudine fireasca, normala, de bun simt. Nu este suficient sa ne aratam Ortodoxia, trebuie sa infieram si erezia. Daca aratam ortodoxia fara sa infieram erezia facem jumate de marturisire. Parintii au infierat erezia si pe eretici numindu-i “nebuni” “demonizati” “iude” etc. Dar cu toate acestea nu simteau ura fata de ei, ci pe de o parte fereau pe credinciosi de erezie iar pe de alta era posibil ca si constiinta ereticilor sa inceapa sa lucreze si sa ajunga la Adevar, renuntand la minciuna ereziei. (preot Matei Vulcanescu)

Atitudinea parintelui Matei deranjeaza pe multi, deoarece (cred eu) pe undeva le rascoleste constiinta. Ecumenistii mai “scuturati” stiu ca nu e in regula deloc ceea ce fac si atunci isi inventeaza un intreg sistem care sa ii disculpe, o intreaga sofistica a intorsaturilor de cuvinte prin care ajung sa sustina ca pe noi de despart de eretici doar neintelgeri de limbaj. Astfel ei relativizeaza dogmatica si implicit sustin ca Sfintii Parinti ai Sinoadelor Ecumenice nu intelegeau ce spun – ceea ce-i o hula majora…

Bineinteles, cine nu e de acord cu ei e tratat ca “nu intelege” profunzimea sofisticariei dumnealor – si de aici printre teologi un intreg complex foarte asemanator cu ce se intampla in povestea lui Andersen “Hainele noi ale imparatului”. Insa daca unii pretind ca “alb” poate insemna si “negru” cand le convine lor nu inseamna ca intr-adevar a disparut diferenta intre alb si negru. Inseamna doar ca au pierdut ei busola. Foarte bun exemplul cu Hristos si fariseii. Hristos ne-a invatat nu doar smerenia si blandetea, ci si marturisirea vie si mustrarea greselii, chiar daca aceasta deranjeaza. Iar artificiile de limbaj ale ecumenistilor nu pacalesc pe nimeni – nici macar pe unii eretici care au, in erezia lor, mai multa verticalitate dogmatica decat “ortodocsii”ecumenisti de azi.

Rau am ajuns.

Alexandru Iftime

Sursa:http://ortodoxiacatholica.wordpress.com/2013/04/

Eminescu

Publicat pe

GLOSSA-Mihai Eminescueminescu

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi și nouă toate;
Ce e rău si ce e bine
Tu te întreabă și socoate;
Nu spera și nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te îndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne suna multe,
Cine ține toate minte
Și ar sta să le asculte?…
Tu așază-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deșarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpănă a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Purtând masca fericirii,
Ce din moartea ei se naște
Și o clipă ține poate;
Pentru cine o cunoaște
Toate-s vechi și nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul și pe patru,
Totuși tu ghici-vei chipu-i,
Și de plânge, de se cearta,
Tu în colț petreci în tine
Și-ntelegi din a lor artă
Ce e rău și ce e bine.

Viitorul și trecutul
Sunt a filei două fete,
Vede-n capăt începutul
Cine știe sa le-nvete;
Tot ce-a fost ori o să fie
In prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă și socoate.

Căci acelorași mijloace
Se supun câte există,
Și de mii de ani încoace
Lumea-i veselă și tristă;
Alte măști, aceeași piesă,
Alte guri, aceeași gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera și nu ai teamă.

Nu spera când vezi mișeii
La izbânda făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, câta-vor iarași
Între dânșii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăș:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scena,
Te momește în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în lături,
De hulesc, să taci din gura;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă știi a lor măsură;
Zică toți ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgești nimica,
Tu rămâi la toate rece.

Tu ramâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă:
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera si nu ai teamă;
Te întreabă și socoate
Ce e rău și ce e bine;
Toate-s vechi și nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

(1883, decembrie)

 

Preoteasa – sufletul cald al parohiei în Ortodoxie

Publicat pe Actualizat pe

I.P.S. Binecuvântând familia PreotuluiPreoteasa – sufletul cald al parohiei în Ortodoxie

„Poate  ví se va părea curios de ce acest articol despre preoteasă. Însă, îl găsesc binevenit, mai întâi pentru că se vorbeşte prea puţin despre preoteasă şi rolul ei major în parohie, fiind oarecum eclipsată de prezenţa și autoritatea soţului preot. Apoi, cred că este foarte important ca tinerele fete (sau măcar fecioarele din parohiile noastre ortodoxe) să aibă un motiv în plus să se păstreze curate şi să se pregătească pentru viaţă şi mai ales pentru a fi viitoare preotese, cu un rol decisiv în viaţa parohiei ortodoxe şi a societăţii în general. Nu în ultimul rând, articolul vrea să încurajeze prezenţa delicată a preotesei în parohie, să sprijine tinerele soţii de preot care sunt oarecum descumpănite (sunt tot mai multe divorţuri în rândurile preoţilor) trecând imediat într-o viaţă cu răspunderi majore, cărora simt că nu le fac faţă (uneori şi din vina soţilor care nu le-au pregătit pentru aşa ceva şi mai ales care uită să le sprijine). Aici aş invita la reflecţie pe versetul Sfântului Apostol Pavel care subliniază: „Bine chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa. Căci dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?” (I Timotei 3, 4-5). Cred că nu întâmplător insistă apostolul pe întâietatea familiei, întrucât aici, în familie, se duce adevărata luptă, aici se pun bunele temelii ale slujirii totale, sincere şi fără menajamente diplomatice şi abia apoi se transmit în rândurile enoriaşilor. Din familia preotului transpare totul în parohie, după cum se spune la noi: „Casa preotului are pereţi de sticlă”. Deci,  acest articol se doreşte a fi o laudă firavă şi o mulţumire pentru „maicile noastre preotese”, prezențe atât de delicate în bisericile noastre, cărăra le sărutăm dreapta discret!” (prof. dr. Gheorghe Butuc)

Cu deosebită bucurie voi încerca să arunc câteva raze de lumină în ceea ce priveşte chipul prezbiterei (dar şi al tinerelor fete care sunt pe cale să devină prezbitere) şi misiunea pe care o are aceasta în Biserica Ortodoxă. Acestei personalităţi eroice i se cuvin multe pentru răbdarea, tăcerea şi pentru delicata ei prezenţă. Femeia, prin Harul lui Dumnezeu, este o prezenţă a jertfei, a devotamentului, a dragostei şi a căldurii, datorită marei cinste care i-a fost dăruită de a fi lângă soţul ei preot. Este adevărat că şi pe tine te-a chemat Dumnezeu spre primirea unei mari cinste, anume spre a deveni soţia şi conlucrătoarea reprezentantului Lui pe pământ.

Dar să vedem comportamentul nostru în ceea ce priveşte această chemare dumnezeiască. Ştii că trebuie să fii puternică, să te caracterizeze pretutindeni şi întotdeauna sinceritatea şi transparenţa, să fii conştientă şi să simţi că trebuie să te mişti în cadrul modestiei şi al smereniei. Tu nu te dăruieşti sinelui tău. Cât de grea este lupta, câtă introspecţie şi rugăciune, câtă rezistenţă, câtă perseverenţă ca să te poţi lupta pentru dobândirea desăvârşirii! Cât de dură este într-adevăr lupta! Trebuie să te dăruieşti dragostei, jertfei în fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare clipă, fără limite.

Jertfa ta îţi dăruieşte o bucurie aleasă. Ai puterea de a-ţi chivernisi viaţa, te jertfeşti fără răsplată, te jertfeşti fără plânset, fără geamăt şi înaintezi ignorându-ţi propriul eu. De multe ori, lumea din jurul tău te priveşte cu suspiciune şi duşmănie, pentru că nu acceptă existenţa unor suflete pline de „feciorie”. În multe dintre clipele decisive din viaţa ta, când îţi fuge pământul de sub picioare, când durerea îţi nimiceşte firea sau, mai bine zis, întreaga existenţa, tu îţi găseşt iputerea de a sta dreaptă şi de a duce mai departe sfinţenia misiunii tale creatoare. Este adevărat că eşti conştientă de poziţia ta, de starea ta, iar dictonul „cunoaşte-te pe tine însuţi”, precum şi multa afecţiune vor fi exprimate de gesturile tale.

Chiar entuziasmul (bucuria şi pathosul) care va bate în inima ta va fi lovit de durere în mersul tău, de deznădejde, de suspin, de agonie. Dar tu ştii de fapt că suferinţa aduce bucurie. „Ai ferestrele deschise la lumină”. Toate faptele tale să fie cumpătate şi chibzuite, comportamentul tău să fie precaut şi înţelept, manierele tale să fie admirabile, politicoasă şi încântătoare, declaraţiile tale să fie sincere, gândurile şi ideile tale cumpătate şi pline de raţiune, lipsite de exagerare şi fanatism. Este adevărat că nu-ţi poţi face viaţa aşa cum ţi-o doreşti, însă trebuie să conştientizezi adevărata ta valoare. Nimeni şi nimic nu există fără vreun scop, la fel şi tu.

Lucrurile, însă, nu sunt atât de uşoare, drumul este lung, călătoria obositoare, sfârşitul departe, nevoile sunt foarte multe, încercările vin adesea, cerinţele devin mult prea mari, iar necazurile foarte grele. „Toţi şi toate se grăbesc şi aleargă în casa ta şi în parohia ta, iar tu trebuie să fii exemplul răbdării desăvârşite pentru îndeplinirea tuturor cerinţelor”. Credinţa ta, aşteptarea ta, rezistenţa ta, puterea ta, curajul tău vor fi încercate deseori. De aceea, viaţa ta, în special astăzi, are nevoie de răbdare.

Să ştii că eşti de o neapărată nevoie lângă soţul tău preot, în parohia ta. Parohia este pentru tine marea ta familie. Contactul zilnic cu enoriaşele din marile oraşe este un pic dificil de realizat, dar tu trebuie să ai capacitatea de a te apropia de celălalt. Are nevoie de tine mult chinuitul om. Trebuie să ai o prezenţă discretă, iar participarea ta la clipele de bucurie şi de întristare trebuie să fie sinceră şi spontană. Prezenţa voastră, a ta şi a soţului tău preot, sunt de multe ori necesare. Te înţeleg, însă, că ai pe umerii tăi această mare misiune în care eşti chemată să te întăreşti pe tine însăţi mai întâi şi apoi să săvârşeşti lucrarea dificilă a parohiei tale. Veţi descoperi (soţul tău preot împreună cu tine) că sunteţi prinşi, în cea mai mare parte a timpului, în vâltoarea grijilor şi obligaţiilor familiale. Trebuie să ştii că principala ţintă a soţului tău este jertfirea. Nu trebuie să uiţi că este om cu slăbiciuni, un om care oboseşte, un om cu eşecuri, că poate uneori se întâmplă să-şi piardă zelul de la început. Tu de multe ori, cu mângâierea ta, îi vei reînsufleţi speranţa şi îi vei aminti de Harul pe care l-a primit pentru drumul iubirii şi al jertfei. Tu vei fi sufletul preotului, dar vei păstra distanţa care te separă de Sfântul Altar. Trebuie să fii cucernică, să îi săruţi mâna, să nu laşi pustiu locul tău din strană la Sfintele Liturghii, să pleci ultima din Biserică pentru că ai o valoare importantă şi necesară în a le inspira curaj şi putere oamenilor care au nevoie de tine.

Câte case nu ascund o mare durere? Tu, prin prezenţa ta, insuflă îndrăznire spre speranţă, fii raza de lumină purtătoare de speranţă. Cu inima şi chipul pline de bucurie vei transmite evanghelia optimismului şi a bucuriei de care are atâta nevoie lumea contemporană. Iar tu, prezbitera de azi, nu uita că eşti „demiurgul” bucuriei familiei tale şi este datoria şi privilegiul tău prin excelenţă de a-ţi forma o bună imagine socială în parohia ta. Cumpăneşte bine marea ta misiune şi păzeşte-ţi sinele de orice pericol moral.

Încearcă să trăieşti libertatea Bisericii pentru a putea răspunde cu aceeaşi măsură minunatei tale chemări. Este îmbucurător faptul că eşti permanent tovarăşă de drum cu Dumnezeu, că eşti sub purtarea Lui de grijă, că eşti şi tu una dintre inimile care vrea să renască şi să se unească cu El. Noi toate, credincioase misiunii noastre, vom duce mai departe lucrarea noastră. Şi trebuie să o ducem mai departe, pentru că este a noastră. Toate putem să o facem, însă numai să ne-o dorim cu adevărat. În calitate de prezbiteră ai funcţia de a dărui din bogăţia inimii tale grija ta faţă de parohie. Uşa casei tale să fie deschisă pentru a te putea găsi cei osteniţi, cei nedreptăţiţi, cei slabi în credinţă, cei bătrâni şi cei bolnavi. Să fii aproape, dar, în acelaşi timp, să păstrezi distanţă. „Să ai nădejde şi credinţă, roagă-te ca să rezişti. Rugăciunea este respiraţia sufletului”.

Să rugăm pe Domnul cu umilinţă şi cu inimă fierbinte să lumineze inimile noastre, să ne dăruiască o viaţă duhovnicească în spiritul ortodox autentic care va spori cinstea înaltei noastre misiuni. Doamne al nostru, Iisuse, învredniceşte-ne pe noi în fiecare zi să ne sprijinim crucea noastră de Crucea Ta, să ne unim suferinţa noastră cu Pătimirea Ta şi aşa să găsim întotdeauna cărarea noastră. Doamne al milei, să nu se stingă candela credinţei, făclia speranţei, tămâia iubirii, ca să putem să trăim adevărata noastră viaţă. În final, toată nădejdea noastră să o punem spre Cea mai înaltă decât cerurile, Mijlocitoarea creştinilor, spre Cea care ţine pe Cel Care ţine toate.

Prezbitera Vasiliki Polyzou, Cugetări despre prezbiteră şi rolul ei, în „Preotul Paroh (Εφημέριος)”, Οctombrie, 2000, traducere din neogreacă de Cătălin Dobri.

Timp pentru un necunoscut

Publicat pe Actualizat pe

drAzi de dimineață am avut parte de un lucru extraordinar din punctul meu de vedere. O persoană necunoscută, o „EA” a făcut pentru mine un gest care m-a impresionat. Mi-a dăruit o părticică din timpul ei. Mi-a dăruit ceea ce mulți dintre apropiații mei nu au „timp” să dea. Mi-a dat poate 2, poate 5 minute din timpul ei, pentru a mi-l economisi eu pe al meu. 2 sau 5 minute din timpul ei de mântuire s-au „transferat” la mine. M-am simțit mai bogat cu 5 minute. Gestul m-a uimit prin simplitate și firesc, un gest de a da ceva dezinteresat unui om pe care nu-l cunoști, nu l-ai văzut și poate nu-l vei mai vedea niciodată, un gest venit dintr-o inimă obișnuită să ofere. Personal, m-am simțit depășit și copleșit în același timp, neștiind dacă eu aș fi în stare de un asemenea act nobil.

M-am dus la alimentara de cartier să cumpăr o cafeluță. La dozator era un tânăr care aștepta să se umple paharul. Nerăbdător, pândeam momentul în care el să termine, pentru a pune eu paharul la dozator. O domnișoară din spatele meu mi-a atras atenția că prietenul sau colegul ei, mai are câteva cafele de pus. Mi-am cerut scuze și am făcut un pas în spate. La nici 2 secunde, domnișoara respectivă îmi ia paharul gol din mână și îmi dă o cafea pe care tocmai o luase de la dozator colegul ei. Am fost așa de surprins că abia am murmurat un „mulțumesc” timid. Abia când am ieșit din alimentară, în timp ce amestecam cafeaua, mi-am dat seama ce mare lucru a făcut acea necunoscută pentru un necunoscut, dăruind ceva atât de neprețuit cum e TIMPUL. A fost cea mai aromată și mai bună cafea din viața mea, o cafea cu dragoste față de aproapele.

Numai de bine

Publicat pe Actualizat pe

donatii_clip_image002_0001De multe ori m-am întrebat de ce atunci când cineva din jurul nostru pleacă sau moare, avem pentru dânsul numai vorbe frumoase? În discuțiile cu terți, ne amintim numai calitățile, defectele nemaifiind pomenite. Cred că face parte din paradoxurile firii umane. Despre aceeași persoană, cu ceva timp în urmă, când era lângă noi, spuneam doar că „e așa și pe dincolo”, că „face aia și aia”, șamd. Multă vreme nu am avut răspuns. Recent am avut o revelație și mi-am dat seama  de ce. Ca mai toate răspunsurile și acesta a venit în urma unei experiențe personale, a unei rânduieli de sus, neștiute de către mine.

Paraclisul „Ioan Iacob de la Neamț Hozevitul”, este în cadrul Spitalului de Oncologie, nefiind în corp de clădire separat. Din când în când apelăm la bunăvoința personalului firmei de curățenie care deservește spitalul, pentru a face curat în biserică. La această firmă lucra M… De cele mai multe ori atunci când era de servici, venea pe la biserică, se închina apoi mă întreba dacă pot să-i dau un pahar de vin. Dacă aveam îi dădeam, dacă nu aveam nu se supăra. La rândul lui, venea totdeauna atunci când apelam la el pentru curățenie. Era băiat bun, dar avea slăbiciune la vin. Nu de puține ori am cârtit și l-am judecat că bea cam mult, ba chiar l-am și ocărât o dată (că o merita nu mai contează), mai ascundeam vinul de el și altele. Parcă nici nu băgam de seamă că el era singurul care se oferea să facă curățenie în paraclis, motivat sau nu de acel pahar de vin. În ochii mei sărea apetitul lui pentru băutură, darul judecății aproapelui mă orbea, calitățile lui neexistând în mintea mea. Până la urmă M… a fost dat afară, nu cunosc motivul.

O vreme nu mi-am dat seama, dar după un timp vrând să fac curat, am întrebat de el și atunci colegii lui mi-au spus că a fost dat afară. Mi-a părut rău cînd am auzit și am rugat atunci pe alții să vină cu aspiratorul profesional, să mă ajute la curățenie. În spatele zâmbetelor de complezență am observat refuzul politicos sub diverse pretexte, până la urmă am înțeles că nu are sens să mai insist. Atunci mi-am dat seama de lipsa lui M…  S-a dovedit că dincolo de slăbiciunea lui, el nu venea să ne ajute doar pentru acel pahar de vin, ci venea și pentru faptul că avea evlavie și dragoste, își făcea treaba cu seriozitate, conștiinciozitate și plăcere. Cel mai important e că venea exact când aveam nevoie, bineânțeles funcție de cum putea și el. Acuma nu mai vine nimeni din proprie inițiativă, ci numai după insistențe. M… era „omul potrivit la locul potrivit”, cel puțin din punctul meu de vedere. Îmi pare rău că am observat aceasta când el nu mai lucrează la spital.

Din cauză că „judecăm”, vedem la cei de lângă noi decât defectele, calitățile le vedem doar atunci când ei pleacă sau mor. Prețuim doar după ce nu mai avem. De multe Dumnezeu îngăduie boala pentru ca să prețuim sănătatea, îngăduie sărăcia ca să prețuim și să chibzuim bănuțul câștigat cu atâta greutate, îngăduie atâtea pierderi ca să ne dăm seama că am avut și nu am băgat de seamă sau am tratat cu dispreț.

Cum se laudă diavolii

Publicat pe Actualizat pe

Cum castiga diavolii sufletele

by cerul_meu_senin

Eu sunt diavolul desfrâului, al luxului și al sulemenirii. Pe toate drumurile mă plimb vesel, zâmbesc la toate răspântiile, mă odihnesc şi mă răsfăț cel mai mult la petreceri, îndulcesc ochii tinerilor, sparg vasele cele mai cinstite, înşel minţile cele mai lăudate. Stau neizgonit chiar în casele căsătoriţilor, nu sunt departe nici de casele văduvelor, umblu peste tot şi intru nepoftit dacă omul nu are uşile şi ferestrele zăvorâte şi încuiate cu cheile credinţei şi ale sfinţeniilor din Biserică. Aşa îmi bat joc de trupurile cele mai tinere, pătez obrajii cei mai curaţi, amăgesc pe mamele cele mai tinere, iar uneori umplu de necinste şi pe cele mai în vârstă. Eu, duhul desfrânării, bat la poarta fiecărui muritor, deschid uşa multor case şi fereastra multor inimi, înmoi cugetele cele mai tari şi şoptesc tuturor la ureche.

Eu le învăț pe femei cum să se împodobească mai frumos, să stea cât mai mult în fața oglinzii, ca să atragă pe bărbați în păcatul desfrânării. Eu le învăț să-și cumpere haine luxoase, să umble cât mai dezgolite, să se machieze și să se sluțească. Ele sunt cele mai bune unelte ale noastre prin care câștigăm cele mai multe suflete pentru iad. Eu le învăț pe femei cum să-și omoare pruncii în pântece. Eu aprind trupurile și înfierbânt mințile. Pe cei tineri îi învăț să trăiască necununați. Pe cei căsătoriți îi învăț să se spurce în zilele cele mai sfinte, în posturi și sărbători. Îi învăț să se uite după femeile altora. Nici cei bătrâni nu sunt scutiți de gândurile cele spurcate, căci deși nu mai trăiesc cu femeile lor, mă au în casă prin televizor, le joc pe masă cum vreau, iar ei privesc cu plăcere filme pornografice și tot ce le ofer eu. Alții mă au expus la vedere, căci și-au lipit pe pereți nuduri cu femei și mă văd ori de câte ori trec prin camere. Eu sunt icoana curvarilor și sunt mulțumit că oamenii mă iubesc, mă încălzesc, mă primesc în casele și în inimile lor, căci nici nu trebuie să mă lupt cu ei prea mult. Eu mai mult stau deoparte și îi învăț pe oameni cum să-și întindă curse unii altora și să-i atragă pe alții în desfrâu. O mică parte de oameni mi-a rămas, dar mă lupt din răsputeri s-o câștig și pe aceasta. De acești oameni nu am reușit să mă ating deloc până acum și oricât m-aș lupta, nu am putere asupra lor. Când le săgetez un gând spurcat în minte, aceștia nu-l primesc, căci au mintea ocupată cu rugăciunea, fredonând neîncetat numele Hristosului lor. Se împărtășesc, iau anaforă și agheasmă, se ung cu miruri date de popii lor și poartă la gât lemnul Celui răstignit. De aceștia nu mă pot atinge.

Eu sunt duhul necurat al vrăjilor, al farmecelor și al descântecelor. Am trimisele mele pe pământ, căci vrăjitoarele sunt uneltele mele cele mai bune, prin ele lucrez, prin ele spurc omenirea. Ele îmi sunt foarte credincioase și tocmai de aceea le ajut la lucrul lor, le îndeplinesc orice cerere. Și-au dat sufletul lor, mie, îmi slijesc și mi se închină, iar eu fac cele mai grozave minuni prin ele. Eu le învăț să practice spiritism, să cheme spiritele morților. Eu îi învăț pe oameni să meargă la vrăjitoarele mele, și după ce îi spurc cu tot felul de necurății, îmi fac lăcaș în sufletul și în trupul lor, și eu le voi stăpâni mintea și voința lor pe mai departe. Duhul Sfânt ce îi păzea până atunci l-am alungat și am pus eu stăpânire pe sufletul lor. Ori eu, ori Dumnezeu. Iar când văd că s-au înșelat, se duc și pe la biserică, pe la popii lor, să mă alunge ei din oameni. Dar dacă ei înșiși și-au dedat sufletul și trupul lor, mie, eu nu mă depărtez așa ușor de la ei. Mă tem de preoții lor care numai ei au puterea să ne alunge din oameni, prin posturi, ajunări, masluri, rugăciunile Sf. Vasile cel Mare – acestea mă ard.

Eu sunt demonul mândriei. Eu îi învăț pe oameni să se încreadă în puterile lor proprii, că nu au nevoie de Dumnezeu, și că fiecare dintre ei poate fi un dumnezeu. Am, desigur, slujitorii mei: maeștrii, yoghinii, fachirii, guru… I-am învățat să practice ședințe de meditații transcedentale, să creadă că sunt una cu universul, că au puteri spirituale neobișnuite… iar acum sunt învățători ai lumii, căci au ajuns să înșele lumea întocmai cum i-am învățat eu. Unii sunt atât de iscusiți, încât m-au întrecut și pe mine în viclenii. Eu îi învăț pe oameni să se mândrească cu talentele lor, cu frumusețea și cu hainele lor. Eu îi învăț să se trufească după ce fac fapte bune, pentru ca să nu le mai fie primite și să beneficiez tot eu de pe urma lor.

Eu sunt demonul amânării. Eu îi învăț pe oameni să păcătuiască, apoi le amân de la o zi la alta vremea pocăinței lor. Le trimit rușine pentru ca să n-ajungă să se spovedească. Celor tineri le spun că la bătrâneţe să se pocăiască, atunci să ia calea bisericii, sunt prea tineri acum, până atunci se pot ruga şi acasă, ce tot biserică?! Pot să mai citească câte o carte sfântă pe acasă şi să facă şi ei ca toată lumea, să nu iasă din rândul lumii. Celor bătrâni le spun că dacă n-au făcut pocăinţă cât au fost tineri, acum e prea târziu şi nu-i mai iartă Dumnezeu, aşa că degeaba mai fac ei pocăinţă şi se mai duc la biserică, că tot nu mai sunt iertaţi. Îi dau înapoi şi pe unii şi pe alţii, îi amân pe toţi din zi în zi, până când îi va apuca moartea aşa, nepregătiţi.

Neputinţa de a ierta

Publicat pe Actualizat pe

sub-epitrahilAm un prieten evreu, care acuma e stabilit în Canada. Am vorbit cu el zilele trecute şi am sesizat că nu era în apele lui. Mi-a făcut o mărturisire care m-a şocat şi m-a impresionat în acelaşi timp. Mi-a spus că el nu poate ierta, nu poate ierta pe cei din trecutul lui şi aş zice că nici pe el însuşi. Trebuie să specific că acest prieten a fost în Israel iniţial, unde a lucrat în cadrul „forţelor armate” israielene, cu ghilimelele de rigoare. Mi-a spus că de ani de zile are coşmaruri, ca urmare aceea ce a făcut în armată, coşmaruri pe care a încercat să le înlăture prin diverse tratamente medicamentoase. Parţial a reuşit, dar golul şi răvăşirea sufletească au rămas. Revenind la subiectul iertării, când mi-a zis că el nu poate ierta, eu i-am zis că aceasta, după ştiinţa mea este din lipsa dragostei. La care el m-a întrebat că de ce el nu poate să-şi înmoaie inima, nu cumva acolo în ”armată” i-au dat ceva care i-a „spălat”  creerul? „Tot ce e posibil”, am răspuns, dar i-am zis că eu cred că neputinţa lui de a ierta vine din educaţia lui de evreu, care e învăţat de mic să urască tot ceea ce nu e „cuşer”, care urmează învăţăturii  ”dinte pentru dinte şi ochi pentru ochi”. I-am zis că asta e piatra de poticnire pentru mulţi, care nu înţeleg cum poate fi aplicată practic expresia „dacă cineva te pălmuieşte pe obrazul drept întoarce şi pe cel stâng”, când lor l- i se pare normal a răspunde cu aceeaşi monedă celor care le greşesc. Filmele de la Hollywood pline de răzbunare, de violenţă, de aplicare a legii talionului, sunt această expresie a culturii iudaice, care nu cunoaşte mila, iertarea, compasiunea. În pilda samariteanului milostiv, evreul care îl iscodea pe Iisus, la întrebarea acestuia, că ”cine crede el că a făcut bine omului aceluia?”, nu a răspuns „samariteanul”, ci a zis „omul acela”. Deşi ştia că „goimul” a procedat corect şi în spiritul legii lui Dumnezeu, mândria nu l-a lăsat să recunoască, ura l-a împiedicat să zică că „omul” acela era samaritean, de alt neam. Iată de ce prietenul meu nu poate ierta greşiţilor lui. Mi-a cerut sfatul, dar mi-am recunoscut neputinţa în a-i da un sfat. Totuşi, mi-am permis să-sugerez să se roage cum ştie el la bunul Dumnezeu, să-l lumineze şi să îi arate calea cea dreaptă. Doamne, ce milă mi-e de el, să trăiască cu toate acele poveri, zi de zi, noapte de noapte, să nu aibe cui le spune….. Trebuie să fie cumplit. Să ne rugăm pentru Gabriel-Răzvan să vină pe calea cea dreaptă, şi să-şi găsească liniştea sufletească.